Daca oamenii vietuiau simplu, dupa Evanghelie, langa Hristos, s-ar fi indulcit duhovniceste

http://pris-aquila.blogspot.com/2010/01/daca-oamenii-vietuiau-simplu-dupa.html

Publicitate

„Dar este esential ca cei doi sa aiba acelasi puls, acelasi ritm – ritmul lui Hristos”

„Sotii trebuie sa mearga impreuna in acelasi pas cadentat catre Hristos. Iar ritmul vietuirii lor este dat de masura in care Duhul locuieste in ei. Cu cat vor fi mai duhovnicesti, cu atat mersul va fi mai linistit si mai plin de incredintarea ca se vor odihni impreuna in Imparatia vesnica. Dar este esential ca cei doi sa aiba acelasi puls, acelasi ritm – ritmul lui Hristos -, altfel nu vor putea merge impreuna la Hristos. Nici un motiv (cariera, pozitie sociala, bani, pofte, nevoia de relaxare, etc.) nu poate fi pus mai presus de viata duhovniceasca a cuplului, caci altfel se va distruge.” (Pr. Marcel Hanches)

„Omul dobandeste si iubire, si smerenie, pe toate, ascultand cuvintele Sfintilor, ale Mineielor, ale Octoihului si ale celorlalte.”

„Daruirea, grija pentru cantari si citiri este pentru mine lucru mare, caci il sfinteste pe om fara ca acesta sa-si dea seama. Omul dobandeste si iubire, si smerenie, pe toate, ascultand cuvintele Sfintilor, ale Mineielor, ale Octoihului si ale celorlalte.” (Parintele Porfirie)

„Sa va indeletniciti cu imnele, cu troparele Sfintilor, ale Mucenicilor, cu psalmii lui David. Sa studiati Sfanta Scriptura si pe Parintii Bisericii. In acest fel sufletul vostru se va inmuia, se va sfinti, se va indumnezei, va fi gata sa primeasca vestiri de la Dumnezeu.
Incet-incet va va cerceta harul. Veti intra in bucurie. Veti incepe sa traiti in pace, asa incat dupa aceea veti deveni mai puternici prin harul dumnezeiesc. Nu va veti mania, nu va veti aprinde, nu veti rastalmaci, nu veti judeca, ii veti primi pe toti cu iubire. Veti ajunge la ce spune Apostolul Pavel: „Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste rau. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata” (I Cor. 13, 4-8 ). Rugaciunea curateste sufletul si pazeste mintea. Lucrarea cea mai desavarsita se face in adancurile sufletului omului, care sunt inchise pe de-a-ntregul, cunoscute numai de Dumnezeu. Astfel vedem ceva miscator: oameni care se preschimba in copii ai lui Dumnezeu, desi ajunsesera in adancurile pierzarii de sine.” (din cartea „Ne vorbeste Parintele Porfirie”)

„Intr-adevar, preadulce este citirea Scripturilor, si mai placuta decat orice gradina si mai desfatatoare decat raiul, mai ales cand citirii ii urmeaza cunostinta (cand si intelegem ceea ce citim). Caci si gradina, si frumusetea florilor, si podoaba pomilor, si trandafirii, si iedera, si mirtul incanta privirea. Dar dupa ce trec putine zile se vestejesc. Citirea Scripturilor insa intareste ca un zid mintea, curata constiinta, risipeste patimile nedemne de un om liber, sadeste in om virtutea, inalta si subtiaza cugetul, nu ne lasa sa fim cufundati de tarcoalele si asalturile lucrurilor lumesti, ne aseaza mai presus de sagetile diavolului, ne stramuta cu locuinta chiar in ceruri, dezleaga sufletul de legaturile trupului, ne da aripi usoare si tot lucrul bun ce-l zice cineva il incuiba in mintea ascultatorilor. De aceea, si pe cei ce lipsesc azi (de la predica) nu incetez sa ii plang, iar pe cei ce sunt de fata sa-i fericesc, pentru ca voi cei prezenti adunati comoara necheltuita si bogatie nerisipita si avutie nepizmuita si va intoarceti acasa plini de multa veselie. Ca nimic nu ne poate produce o atat de mare placere precum o constiinta curatita. Iar o constiinta devine curata daca asculta neincetat si cu luare aminte Scriptura, chiar daca mai inainte era incarcata de mii de pacate. Ca prin aceasta nici nu se adauga la pacatele de mai inainte altele – ba si cele ce sunt se nimicesc – si nici sufletul nu mai este dispus asa de usor sa se porneasca iar spre aceleasi fapte rele.
De aceea rog dragostea voastra sa le repete necontenit celor ce lipsesc aceste lucruri si degrab sa-i intoarceti la Maica noastra de obste Biserica si sa-i faceti partasi ai castigurilor voastre duhovnicesti. Caci partasia aceasta nu aduce nici o imputinare, ci mai degraba prisos.” (Sfantul Ioan Gura de Aur)

„Ea este o iubire fără de început şi urmăreşte o extindere a iubirii. Şi ce poate justifica existenţa mai mult decât iubirea? Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată. Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fără de început. Iubirea fără de început şi fără de sfârşit dă o mulţumire deplină existenţei, deci o lumină.”

Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică însă toate, sau fără de care nu se poate explica nimic. De aceea, deşi este suprema taină, este întrucâtva inteligibilă, conformă până la un loc unei logici.
Ea se prezintă ca atare ca o metafizică reală, sau ca fundamentul abisal, dar într-un fel inteligibil, a toată existenţa. Filosofiile care vorbesc de o metafizică rămân într-o totală neclaritate în privinţa metafizicii despre care vorbesc ele. Pentru ele, acea realitate metafizică nu e decât o esenţă stăpânită de o lege a evoluţiei sau emanaţiei, din care ies toate, stăpânite de aceeaşi lege. Dar cine a putut da această lege, care arată în sine o dependenţă, dar nu pot explica de cine depinde? Metafizica filosofiilor se prezintă drept lipsită de orice logică.
Cel puţin în privinţa scopului pe care-l poate urmări Sfânta Treime, sau sensului pe care îl poate oferi Ea pentru existenţă, e deplin acceptabilă din punct de vedere logic. Ea este o iubire fără de început şi urmăreşte o extindere a iubirii. Şi ce poate justifica existenţa mai mult decât iubirea?
Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată. Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fără de început.
Iubirea fără de început şi fără de sfârşit dă o mulţumire deplină existenţei, deci o lumină. Metafizica filosofiilor este supusă orbeşte unei legi fără de început şi fără de sfârşit, nu dă nici o lumină.
Al doilea lucru pe care ţinem să-l notăm este că Biserica Ortodoxă vede pe Sfânta Treime, ca Dumnezeul iubirii, lucrătoare prin Sfântul Duh în sufletele credincioşilor, pentru a-i ridica în relaţia iubitoare dintre Persoanele ei. Datorită acestui fapt, Sfintele Taine au o importanţă hotarâtoare în viaţa lor. Prin ele, Sfânta Treime însăşi este lucrătoare prin Sfântul Duh în sufletele lor, câtă vreme în catolicism, în Sacramente nu e decât o graţie creată, prin care se acordă nişte merite şi credincioşilor din suprameritele jertfei lui Hristos, ceea ce a făcut ca celelalte forme creştine desprinse din catolicism să nu mai dea nici un loc Tainelor în viaţa lor. Ortodoxia are prin aceasta un accentuat caracter duhovnicesc şi sfinţitor. Credincioşilor ortodocşi nu li se iartă numai în sens juridic păcatele ci li se comunică puterea lui Hristos de a iubi prin Duhul Lui cel Sfânt şi pe Dumnezeu şi pe semenii lor şi, o dată cu aceasta, eliberarea de patimile egoiste şi o sfinţire tot mai mare, pe măsură ce fac şi ei un efort în acest sens.
Ortodoxia nu cunoaşte numai un Hristos al discursurilor, ci pe Hristos care, iubind pe Tatăl prin Duhul Sfânt, comunică şi credincioşilor această iubire a Sfintei Treimi. Ortodoxia ajută pe membrii săi să se înduhovnicească prin nevoinţe ascetice şi prin aceasta să se sfinţească din puterea Treimii, în care trăiesc încă de pe pământ, înaintând în Împărăţia iubitoare fără de sfârşit.

(Din cartea „Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea” a Preotului profesor Dumitru Stăniloae.)

„A trezit-o si pe femeia sa si s-au rugat, iar copilul lor a fost izbavit.”

Constantin Sotiriu

„Sfantul Nicolae a continuat sa-l cerceteze in clipe de primejdie. Intr-o seara, fiul sau se primejduia pe mare. Atunci Sfantul l-a trezit spunandu-i:
– Constantine, scoala-te! Fiul tau se primejduieste si tu dormi. Scoala-te ca sa te rogi!
Cand si-a deschis ochii, l-a vazut pe Sfant si candela ce era agatata in camera sa miscandu-se singura. A trezit-o si pe femeia sa si s-au rugat, iar copilul lor a fost izbavit. Intr-adevar, asa cum au aflat mai tarziu, in acel ceas se afla in mare primejdie.” („Asceti in lume”)

„Indata vazduhul s-a schimbat, o insorire plina de nadejde si de bucurie s-a intins peste toti, … „

„Dimitrie s-a nascut la 14 noiembrie 1903 in satul Kuramades din insula Kerkira si a fost botezat la 14 februarie 1904 in Biserica Sfantului Ioan Colibasul de catre preotul Constantin, care avea faima de om sfant. Era al doilea copil  al familiei lui Spiru Gramenu si al Mariei Verghi. Bunica lui (mama tatalui sau) se numea Lucia sau Luceta, asa cum o strigau, si era nepoata preotului Nicolae Koskina.”
„De mic copil (Dimitrie) se ghemuia la picioarele bunicii sale Luceta, care, ca o nepoata de preot ce era, avea cunostinte si experienta duhovniceasca. Toate acestea le transmitea cu simplitate si smerenie nepotelului ei, care sorbea tot acest lapte duhovnicesc ce i se daruia. Il odihneau nu numai cuvintele ei, care erau numai rugaciuni si sfaturi, dar si toata purtarea ei plina de dragoste. Uneori batrana Luceta raspandea atat de multa mireasma, incat unele vecine, atunci cand observau acest lucru, fiindca nu mai avusesera astfel de experiente, spuneau cu ironie:
– Luceta izvoraste iarasi mir. Veniti sa adunam mirul!”
„Cand Dimitrie a invatat sa citeasca, singurul lucru care il odihnea era sa citeasca carti duhovnicesti, precum si sa fie langa preot, sa-l ajute la toate slujbele bisericesti si sa stea in Sfantul Altar ca paraclisier.”
„Clipa inrolarii sale in armata a venit cand avea varsta de douazeci si doi de ani.”
„S-a prezentat la Preveza impreuna cu alti patru consateni de ai sai, care erau de o varsta cu el, si de acolo, dupa instruirea elementara, l-au trimis prin Pireu in Tesalonic. Insa la acea vreme, ca sa faci o calatorie cu corabia si inca si pe timp de iarna nu era un lucru usor. Pentru a ajunge din Pireu pana la Tesalonic a fost nevoie de o saptamana, caci marea a fost agitata. Corabia supraincarcata cu soldati si cu provizii de razboi se zbatea intre valurile  furioase si inalte cat muntii. Dimitrie, inghesuit in mijlocul puntii, nu se temea deloc, desi toti ceilalti intrasera in panica.
Consatenii sai isi atintisera privirea spre chipul netulburat si linistit al lui Dimitrie si ii strigau:
– Dimitrie, fa ceva, caci pierim!
Simteau ca Dimitrie, ca un om al lui Dumnezeu, putea sa comunice cu El prin rugaciunea sa curata si sa se izbaveasca din acel cosmar. Cei care pana mai ieri il batjocoreau zicandu-i ca se ocupa cu chestii calugaresti acum il rugau sa-i scape.
Dimitrie insa nu-si amintea nimic din toate acestea. Suferea vazand agonia si frica ce ii stapanea si pentru aceasta s-a rugat cu lacrimi:
„Dumnezeul meu, stii ca de mine nu-mi pasa, iar daca ma voi ineca, voi veni langa Tine mai repede. Insa acesti frati ai mei se tem. Multi au si familie. De aceea, ca un Atotputernic ce esti, ajuta-ne! Maica Domnului, milostiveste-te spre noi! Sfinte Dimitrie al meu, invredniceste-ne sa ajungem in cetatea ta teferi, si sa-ti aducem multumiri in biserica ta… „.
Dupa ce a primit instiintare de la Dumnezeu, i-a linistit zicand:
– Nu va spaimantati! Vom ajunge cu bine.
Consatenii sai s-au linistit, fiindca au crezut in cuvintele lui, dar soldatii spuneau:
– Ce spune acesta? Nu vede ca din clipa in clipa ne primejduim sa ne inecam? Pana si marinarii s-au descurajat…
– Dimitrie stie ce spune, caci este omul lui Dumnezeu, au raspuns satenii.
Indata vazduhul s-a schimbat, o insorire plina de nadejde si de bucurie s-a intins peste toti, iar marinarii impreuna cu capitanul au prins curaj si si-au facut cruce. In dimineata celei de a sasea zi vremea s-a indreptat, iar marea s-a linistit.
Cand au ajuns in Tesalonic, cei mai multi s-au dus la Biserica Sfantului Dimitrie sa se roage si sa-i multumeasca pentru izbavirea lor.” („Asceti in lume”)

Rugaciunea

„Cea mai mare bucurie ai Tatianei era rugaciunea. Spunea ca in timpul rugaciunii simtea tresaltari ale dumnezeiestii veselii („Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, … ” Galateni 5, 22). Altadata, scuturandu-si mana, a spus:
– Ce sa va spun, fiilor? Ce spune Apostolul Pavel? „La rugaciune staruiti”. Nici noi nu trebuie sa fim nepasatori si trandavi la rugaciune, sa nu obosim repede cand ne rugam.
Din nefericire, lumea ne face sa-l uitam adeseori pe Dumnezeu. Ne fura grijile lumesti, de aceea nu reusim sa jertfim putin timp, dimineata si seara, ca sa vorbim cu Dumnezeu, ci ne purtam ca animalele.
Desi era impresurata de copiii ei si de multi nepoti si se ingrijea si de casa, niciodata nu a lasat rugaciunea si mersul la biserica.” („Asceti in lume”)

Sfanta Liturghie

„Tatiana traia si se bucura de Taina Euharistiei. I-a marturisit fiului ei ca bucuria pe care o avea in timpul Sfintei Liturghii era atat de mare („Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, … ” Galateni 5, 22), incat daca cineva i-ar baga un cutit in inima in acele clipe, nu ar simti nimic.
– Pentru mine, spunea ea, cea mai mare bucurie este Sfanta Liturghie si cea mai mare intristare este „Pentru rugaciunile… „.
Adica o intrista faptul ca se termina Sfanta Liturghie.”

„Tatiana traia si vedea lucruri dumnezeiesti la Liturghie. Diaconul de la Biserica Sfantul Gheorghe, iar acum preot slujitor la Biserica Sfintilor Doctori fara de Argint, parintele Hristu Varelas, a fost intrebat daca intr-adevar atunci cand se canta Heruvicul – „Cari pe Heruvimi cu taina inchipuim” – Ingerii stau nevazut langa Sfanta Masa. Odata, in timpul Sfintei Liturghii, a auzit falfait de aripi si a simtit cum l-au lovit niste aripi in spate. Aceasta intamplare a povestit-o Tatianei, iar ea l-a intrebat:
– Ei, parinte Hristu, oare nu stii ca Sfintii sunt langa noi? Eu de multe ori aici, in Biserica Sfantului Gheorghe, am vazut Ingeri si Sfinti.” („Asceti in lume”)

Parintele Vasilie Trombukis

„Cand afla ca o familie are probleme, citea singur rugaciuni in fiecare zi pana cand vedea ca se rezolva acele probleme”.

„Atunci cand era seceta aduceau in sat Moastele Sfantului Simeon Stalpnicul si ale Sfantului Clement al Ahridei. Tragea clopotul si ieseau toti locuitorii satului ca sa intampine Sfintele Moaste. Apoi se facea litanie in tot satul. Inainte de a ajunge in piata pentru a intra in Biserica Sfintilor Constantin si Elena incepea sa ploua. Desigur, aveau cu ei si umbrele, fiindca intotdeauna ploua torential.
O familie oarecare a semanat cu multa osteneala floarea soarelui pe un ogor de sase pogoane. Au carat apa cu mularii si s-au ostenit timp de douazeci de zile. Cand au mers sa praseasca ogorul, au vazut ca tot ce rasarise se uscase din pricina viermilor care mancasera radacina. Cand a aflat bunul si milostivul Parinte Vasilie, a facut Aghiasma si a sfintit ogorul. Intr-o saptamana ogorul a inverzit si a odraslit din nou. Aceasta familie povesteste ca pana astazi cultiva floarea soarelui si nu mai este mancata de viermi.
Nepotul sau, Ioan, s-a imbolnavit grav de trei ori si credeau ca avea sa moara, dar de fiecare data s-a vindecat cu rugaciunea Parintelui Vasilie. Prima data era mic, avea doar un an si jumatate. Avea convulsii, scotea spume pe gura si i se zbatea tot trupul. Atunci Parintele Vasilie a inceput sa-i citeasca rugaciuni, desi mama copilului si matusa lui credeau ca murise, fiindca se linistise si incepuse sa se raceasca. Au aprins o lumanare si au pregatit cele necesare pentru inmormantare. Dar Parintele Vasilie tinea strans capsorul copilului sub epitrahil si le-a facut semn – cand citea rugaciuni, nu vorbea nimanui – sa lase in grija lui copilul. S-a rugat deasupra lui timp de trei ore, pana ce copilul s-a ridicat sanatos.
A doua oara i s-a intamplat acelasi lucru si atunci au batut clopotele ca pentru inmormantare. Dupa convulsii a ramas nemiscat, cu ochii dati peste cap. Batranele spuneau ca si-a inghitit limba si a murit. Au aprins o lumanare si se grabeau sa-l imbrace ca sa nu se raceasca. Parintele Vasilie a continuat netulburat sa citeasca rugaciuni. Dupa catva timp copilul s-a ridicat si a iesit afara ca sa se joace cu ceilalti copii, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Acelasi lucru s-a petrecut si a treia oara.
Nepoata sa, Iulia, povesteste:
„Eram trei frati. La medic nu ne dusesera niciodata. Nu stiam nici de medicamente, nici de doctori. Bunicul nostru, Parintele Vasilie, era medicul. Rugaciunea pe care o citea cu epitrahilul ii tamaduia pe toti bolnavii. Staruia in rugaciune. Oriunde il chemau, el mergea indata, chiar daca ar fi fost zapada de doi metri. Citea rugaciuni pana se tamaduia bolnavul. Veneau bolnavi si din satele dimprejur ca sa le citeasca rugaciuni”. („Asceti in lume”)

Cuvintele Duhului Sfant

„El nu e singur. El are o Mama dintre noi. Si avand o Mama dintre noi ne are pe toti aproape. Si El, intrucat S-a facut fratele nostru, ea este intr-un anumit fel si mama noastra, mama tuturor fratilor Lui.” (Parintele Dumitru Staniloae)

„Constantin Sotiriu

Acesta a fost singurul fiu a lui Dimitrie, care se tragea din Korita, si al Elenei, care era din Ierissos. S-a nascut in 1880. Tatal sau lucra in Sfantul Munte. La varsta de sapte ani a ramas orfan de mama, de aceea l-a luat in grija o matusa de-a lui. A avut si un frate care a murit la varsta de cinci ani.
Odata s-a imbolnavit si avea febra mare. Era copil mic si se afla singur in casa. S-a dus sa bea apa, dar cana era goala. Atunci s-a intins pe pat si a inceput sa planga spunand: „De ce sa nu am si eu mamica mea?”. Deodata a vazut usa camerei deschizandu-se si intrand un preot cu epitrahil, care ii zambea. Cand acesta a inceput sa-l mangaie pe fata, Constantin l-a intrebat:
– Cine esti tu? Nu esti preotul nostru… Eu ii cunoscu pe toti preotii din imprejurimi…
– Ai dreptate, Constantine. Eu sunt acesta, si i-a aratat icoana Sfantului Nicolae, pe care o avea in casa.
Mama sa avea multa evlavie pentru Sfantul Nicolae.
Atunci micutul Constantin i-a zis:
– Mama mea imi spunea ca acesta este Sfantul Nicolae.
– Da, eu sunt Sfantul Nicolae si am venit ca sa te ajut. Sa nu plangi!
– Am febra si mi-e sete, dar cana nu are apa.
– Vino si vezi, cana este plina cu apa.
Cand micutul a vazut-o plina, s-a mirat. A baut apa si indata i-a scazut temperatura.
– Acum sunt bine, a spus Constantin.
– Da, Constantine, si acum va veni matusa ta si iti va aduce sa mananci si vei merge sa te joci cu ceilalti copii care sunt afara. Vei aprinde candela si oricand vei avea nevoie de mine, sa ma chemi, iar eu voi veni sa te ajut. Si indata a disparut dinaintea ochilor lui.” („Asceti in lume”)

„Cu rugaciune si preocupare indeajuns pentru viata duhovniceasca, nu ar trebui sa ne temem de nimic.” (Parintele Serafim Rose)

„Asa s-a intamplat si cu orasul nostru. Toate cele intamplate au aratat intai virtutea voastra, caci ati putut, prin pocainta, sa indepartati o atat de mare urgie, in al doilea rand, cele petrecute au propovaduit iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care a risipit un nor atat de intunecos in urma unei mici intoarceri catre El; in al treilea rand, ridica pe cei deznadajduiti si-i invata prin pilda noastra ca acela care se uita in sus si spre ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi inghitit de-ar veni peste el din toate partile mii si mii de valuri.” (Sfantul Ioan Gura de Aur – „Omiliile la statui”)

„Icoana Invierii: Hristos deasupra haului instrainarii de Dumnezeu, intinde mana spre mormintele individuale ale celor aruncati in neant. El, singurul in stare sa mai lege puntile vietii. Invierea este astfel o iesire din neantul non-iubirii si al non-comuniunii la adevarul persoanei care se reveleaza in Hristos, strans legata de aceasta mana a Lui care se intinde peste mormantul nostru. Hristos in lumina, Care Se apleaca peste mormintele „personalizate” si ne scoate din tacerea insingurarii la lumina iubirii fara sfarsit si fara fisura in care ne putem vedea unii pe altii in Adevar. Iar acest Adevar nu este decat iubirea dumnezeiasca, singura care poate intinde punti intre fiinte si intre Fiinta si fiinte; acest Adevar Care ne cuprinde pe toti, pentru ca in El traim si ne miscam si suntem (Fapte 17, 28 ).” (din cartea Parintelui Serafim Rose – „Nihilismul o filosofie luciferica sau unde duce intelepciunea acestui veac”)

„Dumnezeu este izvorul iubirii”, spune Sfantul Isaac, care ni se impartaseste prin rugaciune („dragostea e din rugaciune”), caci „dragostea de Dumnzeu vine din convorbirea cu El”. Dragostea sfinteste si transfigureaza viata dandu-i un sens si o plinatate niciodata deplina, pentru ca e nesfarsita, „e mai dulce ca viata”, fiind adevarata viata, „mai dulce ca mierea si ca fagurul”. Dragostea este originea si scopul vietii. Dumnezeu ne-a creat din dragoste si in dragoste si tot din iubire ne cheama si ne asteapta sa ne intoarcem la El. „Pocainta este corabia, Mea, (Dumnezeu) este carmaciul ei, iar dragostea este limanul dumnezeiesc, si cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Si calea noastra s-a savarsit si am trecut la ostrovul ce se afla dincolo de lume, unde e Tatal si Fiul si Sfantul Duh”.
Viata obisnuita, cotidiana, se hraneste cu „painea sudorii”, dar cand vom afla dragostea, spune Sfantul Isaac, ne vom hrani cu „painea cereasca” sau „painea ingerilor”, care este Hristos cel ce a dat lumii viata. Crestinul care a aflat dragostea Lui, se cumineca cu Hristos neincetat si prin aceasta se face nemuritor. Iubirea crestina elibereaza sufletul din conditia sufocanta a patimilor, dandu-i posibilitatea inca din aceasta lume sa respire „aerul invierii”. Dragostea sau iubirea de Dumnezeu este insusi raiul, imparatia lui Dumnezeu sau „patria celor duhovnicesti”, este atmosfera creatiei innoite in al carui vazduh se vor desfata dreptii dupa invierea de apoi. „Prin iubire omul iese din sfera antropocentrismului mortal si intra in sfera Treimii divine”.
Semnele iubirii de Dumnezeu si de oameni, dupa Sfantul Isaac, sunt: lacrimile, inflacararea inimii si a fetei care se face ca de foc, plina de farmec, trupul incalzindu-se si putand suporta frigul si foamea, moartea nu-l mai infricoseaza, socotind-o bucurie. Dragostea crestinului fata de Dumnezeu se exprima, se verifica si se desavarseste deci in iubirea fata de aproapele. „Cel de viata Facator a legat desavarsirea lor (a sfintilor) si a facut sa atarne de doua porunci, care le cuprind pe toate; de iubirea de Dumnezeu si de cea a zidirii Lui, de iubirea fata de chipul Lui”, care este aproapele. Sfantul Isaac citeaza pe Ava Agaton, care zicea: „As fi voit sa aflu un bolnav ca sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui”. Aceasta este dragostea desavarsita. Vazand sau intalnind pe aproapele, contemplam icoana lui Dumnezeu, chiar daca carii patimilor incearca sa o desfigureze. Iubirea crestina are putere transfiguratoare. De aceea Sfantul Isaac zice: „Iubeste pe pacatosi, dar uraste faptele lor”. Cheia inimii spre deschiderea lucrarii darurilor duhovnicesti Sau harismelor, s-a dat tot iubirii fata de aproapele, spune Sfantul Isaac, care exclama plin de entuziasm: „Ce dulce este intalnirea cu fratii nostri duhovnicesti”. Cand inima simte iubirea de aproapele, aceasta arde ca o flacara si atunci „te vei bucura de vederea lui ca de un inger al luminii”. (Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul)
„Sfantul Isaac spune: „Adu-ti aminte de Dumnezeu in toata vremea si isi va aduce si El aminte cand vei cadea in cele rele”, sau „pomeneste pe Dumnezeu, ca si El sa te pomeneasca totdeauna”. „Rugaciunea este o bucurie ce inalta multumiri”. (Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul)

„Pentru crestinul credincios, viata viitoare este bucurie de negrait, bucurie care depaseste bucuria pe care o cunoaste in aceasta viata prin comuniunea cu Dumnezeu in rugaciune, in Liturghie, in Sfintele Taine, pentru ca atunci Dumnezeu va fi totul in toate, iar aceasta bucurie nu va fi stirbita de nimic si va dura vesnic. Adevaratul credincios are mangaierea unei pregustari a vietii eterne.” (Parintele Serafim Rose – „Nihilismul o filosofie luciferica sau unde duce intelepciunea acestui veac”)

„mintea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Necredinciosului ii dau sfatul sa zica: „Doamne, daca existi, lumineaza-ma si Te voi sluji din toata inima si din tot sufletul meu”. Iar pentru acest gand smerit si aceasta dispozitie de a sluji pe Dumnezeu, Domnul il va lumina negresit.” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Cu cat este o existenta mai inalta, cu atat implica insusiri mai inalte. De aceea, existenta suprema inseamna atotputernicie si iubire desavarsita, in care sunt posibile toate bunatatile si revarsarea lor in alte existente create, de toate gradele.” (Parintele Dumitru Staniloae – „Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului”)

„Asadar pentru ca bunul si prea bunul Dumnezeu nu s-a multumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin multimea bunatatilor Sale a binevoit sa se faca ceva care sa primeasca binefacerile Sale si sa se impartaseasca din bunatatea Lui, aduce de la neexistenta la existenta si creeaza universul, atat pe cele nevazute, cat si pe cele vazute, si pe om, care este alcatuit din elemente vazute si nevazute.” (Sfantul Ioan Damaschin)

„Tatal naste pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant, dar si Fiul se naste si Duhul purcede din veci din Tatal. Ei nu pot fi decat impreuna din veci. Iubirea nu e inainte de ei si nici ei inaintea iubirii. Ei sunt structura vesnica a iubirii”. (Dumitru Staniloae, „Iisus Hristos lumina lumii si indumnezeitorul omului”)

„Sfantul Macarie cel Mare observa ca „adeseori unele suflete, care erau partase la darul dumnezeiesc fiind pline de dulceata cereasca si bucurandu-se de linistea duhului, dar nefiind ispitite si marturisite, prin scarbele aduse din partea duhurilor rele, petrec in pruncie si, ca sa spun asa, nu sunt capabile de Imparatia Cerurilor”. „Daca sunteti fara certare (pedeapsa), spune dumnezeiescul Apostol, de care toti au parte, atunci sunteti feciori din desfranare si nu fii adevarati (Evrei 12, 8 ).
De aceea atat ispitele cat si necazurile sunt trimise omului spre folosul lui, pentru ca sufletul incercat de ele, sa se faca mult mai puternic si mai cinstit inaintea Domnului sau. Daca el va suferi pana la sfarsit, cu nadejdea in Dumnezeu, atunci e cu neputinta sa nu primeasca bunatatile fagaduite de Sfantul Duh si desavarsita eliberare de rautatile patimilor (de rautatile lipsei iubirii de Dumnezeu si de oameni)”. (Sfantul Teofan Zavoratul)

„Rugăciunea e însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoare lumii. E împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiica lor, ispăşirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, primitoarea harismelor, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului judecăţii viitoare.” (Sfântul Ioan Scărarul)

Credinta in Hristos ne da puterea sa „suportam si sa rabdam toata ispita care vine asupra noastra prin intristari, necazuri si nenorociri, pana va vrea si ne va cerceta pe noi Dumnezeu.”Caci rabdand, zice, am asteptat pe Domnul, si a luat aminte la mine” (Ps. XXXIX, 1)”.
(Sfantul Simeon Noul Teolog)

„Fiule, spune Scriptura, daca te apropii sa lucrezi Domnului, gateste sufletul tau spre ispita: îndrepteaza inima ta, si rabda. Tot ce se va întâmpla tie, primeste; si întru schimbarile inimii tale îndelung rabda (Sir. 2, 1; 2, 4). Toti sfintii au trecut pe calea cea strâmta a ispitelor si necazurilor, si prin rabdarea lor s-au adus pe sine ca jertfe bine primite lui Dumnezeu. Si acum Dumnezeu îngaduie ca sufletele sa treaca prin felurite nevoi, ca iubirea lor de Dumnezeu sa se descopere în toata limpezimea. Nimic nu se întâmpla cu omul fara încuviintarea si îngaduinta lui Dumnezeu. Crestinul care vrea sa fie urmator al Domnului nostru Iisus Hristos si sa se faca fiu al lui Dumnezeu dupa har, nascut din Duhul, este dator în primul rând sa-si puna ca pravila, sa socoteasca drept o îndatorire de neînlaturat rabdarea cu suflet bun a tuturor necazurilor si a patimirilor trupesti, si a neplacerilor de la oameni, si a bântuirilor dracesti, si a rascularii patimilor sale.
Cu barbatie sa rabdam toate pentru Domnul, asa cum se cuvine sa rabde ostasii viteji care nici de moarte nu se înfricoseaza pentru împaratul lor. De ce n-am fost supusi unor amaraciuni atât de multe si de mari atunci când slujeam lumii si grijilor lumesti? De ce acum, când ne-am apropiat sa slujim lui Dumnezeu, suntem supusi necazurilor de tot felul? Sa stii ca pentru Hristos se revarsa asupra noastra necazurile ca sagetile. Le sloboade asupra noastra vrajmasul nostru, diavolul, ca sa se razbune pe noi prin ele pentru bunatatile pe care nadajduim si ne straduim sa le primim, si totodata pentru a ne slabanogi sufletele prin întristare, prin trândavie, prin lene, lipsindu-ne în acest chip de fericirea pe care o asteptam.
Hristos Se lupta în chip nevazut pentru noi. Acest tare si nebiruit Aparator al nostru strica toate cursele si maiestriile vrajmasului nostru.” (Sfantul Ignatie Briancianinov)

”Prin Duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubirea Domnului e iubire arzătoare.”
„Este cu neputintă de tâlcuit felul cum ne iubeste Domnul. Numai prin Duhul Sfânt poate fi cunoscută această iubire si atunci sufletul o simte într-un chip neînteles.”
„O, daca am sti cât ne iubeste Domnul pe noi pacatosii, si cum ne da noua Duhul Sfânt.”
„Domnul ne iubeste ca pe propriii Lui copii si ne iubeste mai mult decat iubeste o mama, caci o mama isi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uita NICIODATA.”
„Primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: „Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?
O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.
Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.
In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.
Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.
Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.
Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Capul tuturor virtuţilor este dragostea, fără de care nici postul, nici privegherea, nici ostenelile, nu înseamnă nimic. Diavolul îl poate imita pe om în toate! Îi vom zice de post? Nici el nu mănâncă nimic; îi zicem de priveghere? El nu doarme niciodată, şi umblă mereu răcnind. Numai dragostea şi smerenia nu le poate imita!” (Fericitul Augustin)