Cuvintele Duhului Sfant

Maica Domnului

„El nu e singur. El are o Mama dintre noi. Si avand o Mama dintre noi ne are pe toti aproape. Si El, intrucat S-a facut fratele nostru, ea este intr-un anumit fel si mama noastra, mama tuturor fratilor Lui.” (Parintele Dumitru Staniloae)

„Constantin Sotiriu

Acesta a fost singurul fiu a lui Dimitrie, care se tragea din Korita, si al Elenei, care era din Ierissos. S-a nascut in 1880. Tatal sau lucra in Sfantul Munte. La varsta de sapte ani a ramas orfan de mama, de aceea l-a luat in grija o matusa de-a lui. A avut si un frate care a murit la varsta de cinci ani.
Odata s-a imbolnavit si avea febra mare. Era copil mic si se afla singur in casa. S-a dus sa bea apa, dar cana era goala. Atunci s-a intins pe pat si a inceput sa planga spunand: „De ce sa nu am si eu mamica mea?”. Deodata a vazut usa camerei deschizandu-se si intrand un preot cu epitrahil, care ii zambea. Cand acesta a inceput sa-l mangaie pe fata, Constantin l-a intrebat:
– Cine esti tu? Nu esti preotul nostru… Eu ii cunoscu pe toti preotii din imprejurimi…
– Ai dreptate, Constantine. Eu sunt acesta, si i-a aratat icoana Sfantului Nicolae, pe care o avea in casa.
Mama sa avea multa evlavie pentru Sfantul Nicolae.
Atunci micutul Constantin i-a zis:
– Mama mea imi spunea ca acesta este Sfantul Nicolae.
– Da, eu sunt Sfantul Nicolae si am venit ca sa te ajut. Sa nu plangi!
– Am febra si mi-e sete, dar cana nu are apa.
– Vino si vezi, cana este plina cu apa.
Cand micutul a vazut-o plina, s-a mirat. A baut apa si indata i-a scazut temperatura.
– Acum sunt bine, a spus Constantin.
– Da, Constantine, si acum va veni matusa ta si iti va aduce sa mananci si vei merge sa te joci cu ceilalti copii care sunt afara. Vei aprinde candela si oricand vei avea nevoie de mine, sa ma chemi, iar eu voi veni sa te ajut. Si indata a disparut dinaintea ochilor lui.” („Asceti in lume”)

„Cu rugaciune si preocupare indeajuns pentru viata duhovniceasca, nu ar trebui sa ne temem de nimic.” (Parintele Serafim Rose)

„Asa s-a intamplat si cu orasul nostru. Toate cele intamplate au aratat intai virtutea voastra, caci ati putut, prin pocainta, sa indepartati o atat de mare urgie, in al doilea rand, cele petrecute au propovaduit iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care a risipit un nor atat de intunecos in urma unei mici intoarceri catre El; in al treilea rand, ridica pe cei deznadajduiti si-i invata prin pilda noastra ca acela care se uita in sus si spre ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi inghitit de-ar veni peste el din toate partile mii si mii de valuri.” (Sfantul Ioan Gura de Aur – „Omiliile la statui”)

„Icoana Invierii: Hristos deasupra haului instrainarii de Dumnezeu, intinde mana spre mormintele individuale ale celor aruncati in neant. El, singurul in stare sa mai lege puntile vietii. Invierea este astfel o iesire din neantul non-iubirii si al non-comuniunii la adevarul persoanei care se reveleaza in Hristos, strans legata de aceasta mana a Lui care se intinde peste mormantul nostru. Hristos in lumina, Care Se apleaca peste mormintele „personalizate” si ne scoate din tacerea insingurarii la lumina iubirii fara sfarsit si fara fisura in care ne putem vedea unii pe altii in Adevar. Iar acest Adevar nu este decat iubirea dumnezeiasca, singura care poate intinde punti intre fiinte si intre Fiinta si fiinte; acest Adevar Care ne cuprinde pe toti, pentru ca in El traim si ne miscam si suntem (Fapte 17, 28 ).” (din cartea Parintelui Serafim Rose – „Nihilismul o filosofie luciferica sau unde duce intelepciunea acestui veac”)

„Dumnezeu este izvorul iubirii”, spune Sfantul Isaac, care ni se impartaseste prin rugaciune („dragostea e din rugaciune”), caci „dragostea de Dumnzeu vine din convorbirea cu El”. Dragostea sfinteste si transfigureaza viata dandu-i un sens si o plinatate niciodata deplina, pentru ca e nesfarsita, „e mai dulce ca viata”, fiind adevarata viata, „mai dulce ca mierea si ca fagurul”. Dragostea este originea si scopul vietii. Dumnezeu ne-a creat din dragoste si in dragoste si tot din iubire ne cheama si ne asteapta sa ne intoarcem la El. „Pocainta este corabia, Mea, (Dumnezeu) este carmaciul ei, iar dragostea este limanul dumnezeiesc, si cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Si calea noastra s-a savarsit si am trecut la ostrovul ce se afla dincolo de lume, unde e Tatal si Fiul si Sfantul Duh”.
Viata obisnuita, cotidiana, se hraneste cu „painea sudorii”, dar cand vom afla dragostea, spune Sfantul Isaac, ne vom hrani cu „painea cereasca” sau „painea ingerilor”, care este Hristos cel ce a dat lumii viata. Crestinul care a aflat dragostea Lui, se cumineca cu Hristos neincetat si prin aceasta se face nemuritor. Iubirea crestina elibereaza sufletul din conditia sufocanta a patimilor, dandu-i posibilitatea inca din aceasta lume sa respire „aerul invierii”. Dragostea sau iubirea de Dumnezeu este insusi raiul, imparatia lui Dumnezeu sau „patria celor duhovnicesti”, este atmosfera creatiei innoite in al carui vazduh se vor desfata dreptii dupa invierea de apoi. „Prin iubire omul iese din sfera antropocentrismului mortal si intra in sfera Treimii divine”.
Semnele iubirii de Dumnezeu si de oameni, dupa Sfantul Isaac, sunt: lacrimile, inflacararea inimii si a fetei care se face ca de foc, plina de farmec, trupul incalzindu-se si putand suporta frigul si foamea, moartea nu-l mai infricoseaza, socotind-o bucurie. Dragostea crestinului fata de Dumnezeu se exprima, se verifica si se desavarseste deci in iubirea fata de aproapele. „Cel de viata Facator a legat desavarsirea lor (a sfintilor) si a facut sa atarne de doua porunci, care le cuprind pe toate; de iubirea de Dumnezeu si de cea a zidirii Lui, de iubirea fata de chipul Lui”, care este aproapele. Sfantul Isaac citeaza pe Ava Agaton, care zicea: „As fi voit sa aflu un bolnav ca sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui”. Aceasta este dragostea desavarsita. Vazand sau intalnind pe aproapele, contemplam icoana lui Dumnezeu, chiar daca carii patimilor incearca sa o desfigureze. Iubirea crestina are putere transfiguratoare. De aceea Sfantul Isaac zice: „Iubeste pe pacatosi, dar uraste faptele lor”. Cheia inimii spre deschiderea lucrarii darurilor duhovnicesti Sau harismelor, s-a dat tot iubirii fata de aproapele, spune Sfantul Isaac, care exclama plin de entuziasm: „Ce dulce este intalnirea cu fratii nostri duhovnicesti”. Cand inima simte iubirea de aproapele, aceasta arde ca o flacara si atunci „te vei bucura de vederea lui ca de un inger al luminii”. (Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul)
„Sfantul Isaac spune: „Adu-ti aminte de Dumnezeu in toata vremea si isi va aduce si El aminte cand vei cadea in cele rele”, sau „pomeneste pe Dumnezeu, ca si El sa te pomeneasca totdeauna”. „Rugaciunea este o bucurie ce inalta multumiri”. (Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul)

„Pentru crestinul credincios, viata viitoare este bucurie de negrait, bucurie care depaseste bucuria pe care o cunoaste in aceasta viata prin comuniunea cu Dumnezeu in rugaciune, in Liturghie, in Sfintele Taine, pentru ca atunci Dumnezeu va fi totul in toate, iar aceasta bucurie nu va fi stirbita de nimic si va dura vesnic. Adevaratul credincios are mangaierea unei pregustari a vietii eterne.” (Parintele Serafim Rose – „Nihilismul o filosofie luciferica sau unde duce intelepciunea acestui veac”)

„mintea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Necredinciosului ii dau sfatul sa zica: „Doamne, daca existi, lumineaza-ma si Te voi sluji din toata inima si din tot sufletul meu”. Iar pentru acest gand smerit si aceasta dispozitie de a sluji pe Dumnezeu, Domnul il va lumina negresit.” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Cu cat este o existenta mai inalta, cu atat implica insusiri mai inalte. De aceea, existenta suprema inseamna atotputernicie si iubire desavarsita, in care sunt posibile toate bunatatile si revarsarea lor in alte existente create, de toate gradele.” (Parintele Dumitru Staniloae – „Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului”)

„Asadar pentru ca bunul si prea bunul Dumnezeu nu s-a multumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin multimea bunatatilor Sale a binevoit sa se faca ceva care sa primeasca binefacerile Sale si sa se impartaseasca din bunatatea Lui, aduce de la neexistenta la existenta si creeaza universul, atat pe cele nevazute, cat si pe cele vazute, si pe om, care este alcatuit din elemente vazute si nevazute.” (Sfantul Ioan Damaschin)

„Tatal naste pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant, dar si Fiul se naste si Duhul purcede din veci din Tatal. Ei nu pot fi decat impreuna din veci. Iubirea nu e inainte de ei si nici ei inaintea iubirii. Ei sunt structura vesnica a iubirii”. (Dumitru Staniloae, „Iisus Hristos lumina lumii si indumnezeitorul omului”)

„Sfantul Macarie cel Mare observa ca „adeseori unele suflete, care erau partase la darul dumnezeiesc fiind pline de dulceata cereasca si bucurandu-se de linistea duhului, dar nefiind ispitite si marturisite, prin scarbele aduse din partea duhurilor rele, petrec in pruncie si, ca sa spun asa, nu sunt capabile de Imparatia Cerurilor”. „Daca sunteti fara certare (pedeapsa), spune dumnezeiescul Apostol, de care toti au parte, atunci sunteti feciori din desfranare si nu fii adevarati (Evrei 12, 8 ).
De aceea atat ispitele cat si necazurile sunt trimise omului spre folosul lui, pentru ca sufletul incercat de ele, sa se faca mult mai puternic si mai cinstit inaintea Domnului sau. Daca el va suferi pana la sfarsit, cu nadejdea in Dumnezeu, atunci e cu neputinta sa nu primeasca bunatatile fagaduite de Sfantul Duh si desavarsita eliberare de rautatile patimilor (de rautatile lipsei iubirii de Dumnezeu si de oameni)”. (Sfantul Teofan Zavoratul)

„Rugăciunea e însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoare lumii. E împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiica lor, ispăşirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, primitoarea harismelor, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului judecăţii viitoare.” (Sfântul Ioan Scărarul)

Credinta in Hristos ne da puterea sa „suportam si sa rabdam toata ispita care vine asupra noastra prin intristari, necazuri si nenorociri, pana va vrea si ne va cerceta pe noi Dumnezeu.”Caci rabdand, zice, am asteptat pe Domnul, si a luat aminte la mine” (Ps. XXXIX, 1)”.
(Sfantul Simeon Noul Teolog)

„Fiule, spune Scriptura, daca te apropii sa lucrezi Domnului, gateste sufletul tau spre ispita: îndrepteaza inima ta, si rabda. Tot ce se va întâmpla tie, primeste; si întru schimbarile inimii tale îndelung rabda (Sir. 2, 1; 2, 4). Toti sfintii au trecut pe calea cea strâmta a ispitelor si necazurilor, si prin rabdarea lor s-au adus pe sine ca jertfe bine primite lui Dumnezeu. Si acum Dumnezeu îngaduie ca sufletele sa treaca prin felurite nevoi, ca iubirea lor de Dumnezeu sa se descopere în toata limpezimea. Nimic nu se întâmpla cu omul fara încuviintarea si îngaduinta lui Dumnezeu. Crestinul care vrea sa fie urmator al Domnului nostru Iisus Hristos si sa se faca fiu al lui Dumnezeu dupa har, nascut din Duhul, este dator în primul rând sa-si puna ca pravila, sa socoteasca drept o îndatorire de neînlaturat rabdarea cu suflet bun a tuturor necazurilor si a patimirilor trupesti, si a neplacerilor de la oameni, si a bântuirilor dracesti, si a rascularii patimilor sale.
Cu barbatie sa rabdam toate pentru Domnul, asa cum se cuvine sa rabde ostasii viteji care nici de moarte nu se înfricoseaza pentru împaratul lor. De ce n-am fost supusi unor amaraciuni atât de multe si de mari atunci când slujeam lumii si grijilor lumesti? De ce acum, când ne-am apropiat sa slujim lui Dumnezeu, suntem supusi necazurilor de tot felul? Sa stii ca pentru Hristos se revarsa asupra noastra necazurile ca sagetile. Le sloboade asupra noastra vrajmasul nostru, diavolul, ca sa se razbune pe noi prin ele pentru bunatatile pe care nadajduim si ne straduim sa le primim, si totodata pentru a ne slabanogi sufletele prin întristare, prin trândavie, prin lene, lipsindu-ne în acest chip de fericirea pe care o asteptam.
Hristos Se lupta în chip nevazut pentru noi. Acest tare si nebiruit Aparator al nostru strica toate cursele si maiestriile vrajmasului nostru.” (Sfantul Ignatie Briancianinov)

”Prin Duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubirea Domnului e iubire arzătoare.”
„Este cu neputintă de tâlcuit felul cum ne iubeste Domnul. Numai prin Duhul Sfânt poate fi cunoscută această iubire si atunci sufletul o simte într-un chip neînteles.”
„O, daca am sti cât ne iubeste Domnul pe noi pacatosii, si cum ne da noua Duhul Sfânt.”
„Domnul ne iubeste ca pe propriii Lui copii si ne iubeste mai mult decat iubeste o mama, caci o mama isi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uita NICIODATA.”
„Primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: „Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?
O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.
Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.
In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.
Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.
Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.
Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.” (Sfantul Siluan Athonitul)

„Capul tuturor virtuţilor este dragostea, fără de care nici postul, nici privegherea, nici ostenelile, nu înseamnă nimic. Diavolul îl poate imita pe om în toate! Îi vom zice de post? Nici el nu mănâncă nimic; îi zicem de priveghere? El nu doarme niciodată, şi umblă mereu răcnind. Numai dragostea şi smerenia nu le poate imita!” (Fericitul Augustin)

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: